Scrima este un sport recreativ de luptă cu arme albe, care poate fi practicat de persoane de orice vârstă și care oferă o multitudine de beneficii.

Scrima este un sport dinamic și rapid, care necesită un amestec de putere, viteză, precizie și inteligență pentru a câștiga. Scrimerii de top trebuie să fie în formă fizică și puternici din punct de vedere mental, deoarece luptele pot fi câștigate sau pierdute în fracțiuni de secundă.

Încrederea și spiritul competitiv sunt calități dobândite prin participarea la scrimă și se extind în alte domenii ale vieții. Puteți începe să practicați scrimă ca tânăr sau ca adult – pentru distracție, pentru fitness sau pentru a vă antrena în vederea competiției.

Scrima se desfășoară pe o suprafață de 14 metri lungime și 2 metri lățime, numită pistă sau planșă. Cei doi adversari care se confruntă folosesc una dintre cele 3 arme: spadă, floretă sau sabie.

SCRIMA – ISTORIC

Lupta cu arme (din lemn, apoi din piatră și din metal) este atestată din Preistorie. Din acest punct de vedere, istoria scrimei, adică a tehnicii și a artei de a mânui armele albe, este foarte veche.

Antichitate

Prima competiție de scrimă cunoscută datează din a V-a Dinastie Egipteană: un relief din piramida lui Sahure (cca. 2496–2484 î.Hr.) reprezintă un concurs sportiv cu probe de tir cu arcul, lupte și scrimă cu bastoane lungi. Scene de același tip pot fi regăsite și pe mormântul lui Kheruef la Luxor (cca. 1390-1352 î.Hr) și pe pereții sculptați ai templului lui Ramses al III-lea (cca. 1186–1155 î.Hr.) de la Medinet Habu. Acestea arată că bastonul are un metru în lungime, cu diferite tipuri de mâner. Este mânuit ca o sabie olimpică, adică o armă de împungere și de tăiș: loviturile se pot executa cu vârful și cu laturi ale bastonului. Acestea sunt parate cu brațul neînarmat. Scrimerii poartă protecții pentru antebraț, față și mână înarmată, iar vârful bastonului este protejat cu o bucată de piele. Arbitri, identificați de o pană, supraveghează asalturile. Comentariul hieroglific de la Medinet Habu atestă că există reguli precise. Scrimerii se strigă reciproc: „În gardă! Și admiră ceea ce va face mâna mea.” Spectatorii fac galerie pentru luptătorii lor favoriți. Un scrib este însărcinat cu notarea scorului.

În Grecia antică, jocurile funerare ale lui Patrocles descrise de cântul XXIII al Iliadei includ o probă de duel cu arma grea, „hoplomachia” (în greaca veche ὁπλομαχία), între Diomede și Marele Aiax. Regulile sunt confuze. Grecia clasică nu acordă o mare importanță abilității de a folosi arme. Cetățenii obișnuiți primeau probabil doar o pregătire de bază. De asemenea, antrenorii de scrimă (ὁπλομάχοι / hoplomachoi) sunt clasați de Platon ca sofiști, adică profesori privați. Xenofon consideră ca folosirea spadei nu necesită nici o competență specifică: este suficient să se lovească cu forță. Hoplomachia nu figurează în programul Jocurilor Olimpice antice, ci este inclusă în Jocurile publice din Thasos și în Theseia din Atena.

În Imperiul Roman, practica scrimei este legată de apariția gladiatorilor. Conform tradiției, acesta are loc în 264 î.Hr., cu ocazia înmormântării fostului consul D. Junius Brutus Pera, ca alternativă mai puțin crudă la sacrificiile umane. Apoi aceste spectacole (în latină munera) evoluează într-o expunere a abilitaților. Gladiatorii urmează programe extensive de pregătire în diverse stiluri de luptă din cadrul școlilor (ludus). Pregătirea constă în practica cu o spadă din lemn și un scut din răchită împotrivă unui stâlp din lemn (palus). Loviturile sunt date conform instrucțiunilor (dictata) sau a „numerelor” (numeri) ale antrenorului, adică a unei serii de mișcări stabilite.

Predarea scrimei în armata romană este atestată din 105 î.Hr., când consulul P. Rutilius Rufus folosește serviciile unor gladiatorilor (în latină lanistae). Instructorii de scrimă (adesea centurioni experimentați) sunt denumiți „doctori” (doctores armorum), care învățaseră ei înșiși de la profesori (discens armaturarum). Pregătirea soldaților este similar celei descrise pentru gladiatori.

Începând cu adoptarea gladius-ului, împrumutat de celtiberi în Primul Război Punic (264-241 î.Hr.) sau în cel de-al Doilea (218–202 î.Hr.), lovitura de împungere este preferată celei de tăiș, mai puțin letală: datorită unei lame scurte, late și solide, legionarul poate lovi puternic adversarul.

Evul Mediu

Contrar percepției comune, scrima medievală nu era o luptă grosolană și fără finețe. Manipularea armelor albe – spada lungă, cât și toporul de luptă, ciocanul de luptă, lancea, buzduganul, etc. – necesita competențe tehnice și o lungă perioadă de învățare. De fapt, scrima făcea parte integrantă din educația unui tânăr nobil. Era predată de maeștri de scrimă, care-și înregistrau cunoștințele în tratate tehnice. Aceștia arată serii de mișcări în funcție de arma folosită și de situație. Fiecare mișcare face obiectul unei ilustrații și al unui comentariu. De pildă, în așa-numită tehnică de „demi-spadă” sau „jumătate de spadă” (din germană Halbschwert), scrimerul ține garda spadei cu mână dominantă și lama cu mână nedominantă, pentru lovituri mai puternice împotriva adversarilor acoperiți de o armură de plăci.

Epoca Modernă

După apariția armelor de foc, armele evoluează: devin mai ușoare și centrul de greutate revine înspre mână; armura grea dispare. Franța, Italia sau Spania pot disputa titlul de leagăn al scrimei moderne.

La sfârșitul secolul al XV-lea apare în Spania rapiera, o spadă cu lamă lungă și îngustă, creată pentru lovitura de împungere. În paralel se dezvoltă școala franceză, caracterizată de folosirea floretei, o armă similară cu rapiera, dar mai ușoară, suplă și având în vârf o bucată de pânză („butonul”). 

Scrima ca sport

Evoluția spre scrimă ca sport și nu ca pregătire militară a avut loc începând cu mijlocul secolului al XVIII-lea și a fost condusă de Domenico Angelo, care a înființat o academie de scrimă, Angelo’s School of Arms, în Carlisle House, Soho, Londra, în 1763. Acolo, el a predat aristocrației arta la modă a mânuirii sabiei. Școala sa a fost condusă de trei generații ale familiei sale și a dominat arta scrimei europene timp de aproape un secol.

Angelo a avut un rol esențial în transformarea scrimei într-un sport atletic.

El a stabilit regulile esențiale de postură și de joc de picioare care încă guvernează scrima sportivă modernă, deși metodele sale de atac și de paradă erau încă mult diferite de practica actuală. Deși intenționa să își pregătească elevii pentru o luptă reală, a fost primul maestru de scrimă care a pus accentul pe beneficiile sportive și de sănătate ale scrimei mai mult decât pe utilizarea acesteia ca artă de a ucide, în special în influenta sa carte L’École des armes (Școala de scrimă), publicată în 1763.

Regulile de bază au fost compilate în cursul anilor 1880 de către maestrul francez de scrimă Camille Prévost. În această perioadă au început să apară numeroase asociații de scrimă recunoscute oficial în diferite părți ale lumii, cum ar fi Amateur Fencers League of America, înființată în 1891, Amateur Fencing Association of Great Britain, în 1902, și Fédération Nationale des Sociétés d’Escrime et Salles d’Armes de France, în 1906.

Prima competiție de scrimă cu reguli a avut loc la inaugurarea Grand Military Tournament and Assault at Arms în 1880, care a avut loc la Royal Agricultural Hall, în Islington, în luna iunie. Turneul a cuprins o serie de competiții între ofițerii și soldații armatei. Fiecare confruntare s-a desfășurat pe durata a cinci lovituri, iar floretele au fost vopsite cu negru pentru a-i ajuta pe arbitri. Asociația de gimnastică și scrimă pentru amatori a elaborat un set oficial de regulamente de scrimă în 1896.

Scrima a făcut parte din Jocurile Olimpice din vara anului 1896. Probele de sabie au avut loc la fiecare ediție a Jocurilor Olimpice de vară; probele de floretă au avut loc la fiecare ediție a Jocurilor Olimpice de vară, cu excepția celei din 1908; probele de spadă au avut loc la fiecare ediție a Jocurilor Olimpice de vară, cu excepția celei din vara anului 1896, din motive necunoscute.

Începând cu spada în 1933, judecătorii laterali au fost înlocuiți de aparatul de punctaj electric Laurent-Pagan, cu un semnal sonor și o lumină roșie sau verde indicând momentul în care are loc o tușă. Floreta a fost automatizată în 1956, iar sabia în 1988.